luni, 21 februarie 2011

Interviu cu Petre Tutea de Radu Preda

Petre Tutea a trecut la cele vesnice pe 3 decembrie 1991, intr-o rezerva a spitalului "Cristiana" din Bucuresti.

Inceputul invataturii prin invecinare s-a petrecut in vara anului ’90, cand, mergand cu un prieten la Petre Tutea, am avut un foarte lung dialog. Revenind peste aproape doua luni, Tutea mi-a propus sa locuim impreuna, pentru a ne imbogati si pentru a ne fi de ajutor unul altuia. Nu stiu cat din ajutorul de care avea nevoie Tutea am putut sa-i dau eu, dar sunt convins ca el mi-a dat un ajutor de nesperat, punandu-ma, printr-o subtila pedagogie, in invecinare cu marile probleme la care cautam, fara sa stiu, raspuns.
Stand impreuna jumatate de an, zi de zi, am cunoscut zeci de oameni si am vazut cum Tutea trecea in revista acea umanitate peregrina cu calmul si bucuria cu care parintele isi numara copiii. Se perindau nenumarate intrebari, disperari sau comoditati, insa nici o intrebare nu a fost luata ca atare, nici o disperare nu a fost sporita si nici o comoditate incurajata. Pus in fata unei varietati naucitoare, Tutea gasea repede un limbaj care, general, invatator, consolator, patrundea dincolo de interogatii, de zbateri sau linisti.
Fara un program fix, haotica in aparenta, viata cu Tutea era o permanenta asteptare. Abia pleca cineva si astepta pe altcineva; pe altcineva, pentru ca mai avea ceva de adaugat, de spus in plus, intru o si mai mare intarire. Iar cand acel «altcineva» nu mai venea, gandul lui se intorcea asupra mea si facea completarile arzatoare. Iata de ce paginile de fata sunt rodul unei neveniri, al unei asteptari indelungi. Intre o ora si alta, timpul s-a scurs lasand, in asteptarea veciei, marturia istoriei la care a fost martor.
                                                                                                        ***
O zi calma. Ne-am trezit foarte de dimineata. Tutea are o mare pofta de vorba, de iscodire si de aflare; imi cere amanunte din viata mea, pana cand l-am cunoscut pe el: ce carti am citit, ce personalitati m-au marcat, ce posibile modele cred ca sunt demne de-a fi urmate. Imi spune ca el, in tinerete, s-a caznit sa inteleaga procesul cognitiv al omului, ca era uimit de paralelismul dintre gand si ganditor, dintre spiritual si material. In tinerete credea mult in puterea lui de a crea lucruri noi, originale.
- Omul gandeste predicativ sau, mai precis, propozitional si sistemic. Cand este autonom, nu pune nici pe afirmatiile, nici pe negatiile lui pecetea originalitatii. Am spus odata ca originali sunt numai idiotii, ca nu seamana cu nimeni. Ceea ce se crede de obicei despre originalitate tine de sfera afirmatiilor constatator-utile. De altfel, adevarul este transuman si transnatural, adica transcendent in esenta: Dumnezeu.
- In filozofie Dumnezeu este o idee sau un concept?
- Ca notiune metafizica este mai apropiat de idee. Ideea e o imagine ideala care prin natura ei reala se deosebeste de concept, care e formal, apropiindu-se nitel de divin. De obicei se confunda ideea cu conceptul. Ideea e metafizica, in timp ce conceptul e logic. Ideea e conceptul gandit real, adica metafizic. Conceptul e formal, logic. Ideea e sediul realului. De altfel, Ideea platonica este o intuitie a realului, in timp ce conceptul exprima o suma de lucruri prin similitudini si utilitate.

- Putem deci defini metafizica…

- Putem defini metafizica: este stiinta realului.

- Stiinta a realului intuit, metafizica nu are totusi acces la realitatea mistica.

- Evident. Salvarea e de natura religioasa, iar nu logica. Niciodata un concept nu e exhaustiv, deoarece necomplet este si obiectul exprimat. Metafizica e inutila in fata mortii. Doar mistica e valabila, si din nefericire nu am realizat in mine un mare mistic… Metafizica e o speculatie autonom umana si de aceea sensurile dobandite prin speculatie metafizica tin de individuatie.

- Individuatia, in plan religios, devine insingurare, asceza.


- Cand vezi cirezile de imbecili, devine suportabila insingurarea. Eu am insa un spirit de cireada sinistru… Asta e doar o izmeneala stilistica… Sunt de o sociabilitate gretoasa. Inteligenta nu justifica lucrul acesta. Nu am vocatie de anahoret.

- Sunteti un autor fara carti, dar cu auditori; de aceea, opera dumneavoastra e una vorbita, colectiv aparuta si colectiv pastrata. Nu stiu cine spunea ca dumneavoastra ganditi pe masura ce vorbiti. Astfel s-ar explica sociabilitatea extrema pe care o practicati.


- E adevarat. Nu am scris nici o carte. Cateva incercari. Rare sunt cartile celebre… De obicei sunt cimitire de idei, iar eu am fost prea lucid ca sa fiu scriitor.

- In epoca n-ati fost totusi prea lucid… Ma gandesc, iarasi, la ciudata perioada de stanga.

- Ce sa-i fac! Eram in tinerete de stanga din generozitate. Confundam comunismul cu comunitarismul.

- Ati inceput sa va apropiati de crestinism chiar in perioada de stanga?


- Visam o republica religioasa, ceea ce e o absurditate. Religia e legata de aceste doua mari principii: Principiul monarhiei si Principiul ierarhiei. Calcate acestea, se realizeaza spiritul de cireada umana. Eu raportez religia si la cantitatea de ordine etico-sociala posibila prin prezenta ei… E adevarat: eram oleaca agitat in tinerete. N-am putut suporta mizeria umana. Pozitia mea la stanga a avut numai un caracter pamfletar, nu si teoretic. Mi-a placut ce mi-a zis Cioran, la cafenea, cand eram nelinistit. Zic: ce facem, ma Emile, cu nefericitii lumii? Zice: sa nu confiscam atributele lui Dumnezeu; sa-i lasam in grija Lui!

- Aveati uneori idei «revolutionare»? Gandeati ca e posibila o rezolvare a mizeriei sociale prin revolutie?

- Revolutia e o inaintare pe loc. Nimic nu mai poate fi inventat dupa facerea lumii; doar daca te situezi in afara ei si creezi o lume noua. Ce de timp a pierdut generatia mea cu ideea de revolutie, cand de fapt revolutia nu adauga nimic Ideilor lui Platon! Orice revolutionar e ridicol. Vorba-ceea: «Mereu rasare-acelasi soare, mereu traiesc aceiasi prosti.»

- Va simtiti atasat de generatia dumneavoastra…

- In generatia mea, Noica a fost considerat interesant, dar nu si inteligent. Ca si Eliade. Stii cine a fost inteligent in generatia mea? Cioran. Este un om extrem de inteligent, aproape vicios. Nu e un intelept, ci un disperat. Disperat, el este, in esenta, anticrestin… Insa despre Nae Ionescu se spunea ca scuipa inteligenta! Doua mari personalitati din epoca s-au detestat: Nae Ionescu si Blaga. Zicea Nae: e unul, Blaga!… Eliade era un vorbitor bun. Tinea cursuri la catedra lui Nae Ionescu. Cu Eliade am vorbit totdeauna impreuna si ne-am inteles separat. El a lansat un lucru ofensator pentru mine: geniul oralitatii!

- Dar locul dumneavoastra in epoca…

- Am o legenda, dar legenda mea nu acopera ideea de statuie. Nu sunt candidat la rangul de mare personalitate.

- Si din cauza asta sunteti neconsolat…

- Nu. Sunt neconsolat pentru ca sunt batran, ca ma asteapta moartea si ca nu am mormant. Moartea e necesara, dar insuportabila. Nimeni nu a murit consolat deplin. Nu ma consoleaza ideea ca voi muri. Sunt agatat de viata cu ultimele gheare… Nu-i cred pe cei ce spun ca mor consolati si solemni. Doar sfintii sunt capabili de asa ceva… Nu e un fleac incercarea mortii. As vrea sa traiesc doua sute de ani. E cam nereligioasa aceasta dorinta si aceasta zbatere, dar nu pot face pe viteazul. Ei, mare branza n-as face daca as mai trai o suta de ani, dar nici putin lucru n-ar fi… De la o varsta, fiecare zi in plus e un cadou.
Continuam dialogul despre consolare si moarte. La un moment dat, izbucneste: «Hristoase, nu ma lasa!» Ochii i se aprind de o durere ce nu vrea sa-si tradeze cauzele. Se uita la mine cu melancolie si adoarme. Noaptea, in timp ce citeam, il aud vorbind in somn: «Parinte, de unde stiti ca am prelucrat in temnita credinta?»
Spre dimineata, ma trezeste sa-mi spuna «un lucru foarte important - deoarece nu cred, Radule, sa fie vorba in cazul meu de o opera; sa nu te superi, dar eu cred ca opera mea e mai degraba aici, in locul si timpul vorbirii noastre». Sunteti un imediat! «Oarecum, insa sa stii ca mi-e groaza de o posteritate pur legendara.» Chiar si in forma ei filozofica si marturisitoare, legenda vi se pare o monstruozitate? «Chiar si asa…» Dar sfintii fara opera, si unii chiar fara ucenici? «Ei, aia este o legenda mistica de care eu, cat m-as chinui, nu voi beneficia.» Incepe sa se lumineze in camera.
Cateva vrabii se asaza pe pervaz. Se uita la mine putin naucit de lumina. «Ma preocupa ideea asta, nu stiu de ce.» Care idee? «Ideea „operei“ mele.» De ce? «Pentru ca om de stat nu am fost, profesor nu am fost, martir nu am fost, scriitor nu am fost, da’ atunci - ce sunt?» Un marturisitor, un pedagog. «Crezi?» Aveti multi «elevi», «studenti». Acoperiti un intreg ciclu de formare… Vorbim multa vreme, pana aproape de pranz, despre rostul lui in lumea aceasta si, drept concluzie - «nu cred ca sunt singurul parazit ce creste in cutele societatii, nu?» Il contrazic: nu sunteti deloc asa ceva. «Dar atunci?» Sunteti, fie ca va place, fie ca nu va place, un fenomen, ceva luat ca atare. Nu vi s-au descoperit inca legile de functionare, structura etc. Oricum, aveti un statut care nu e nici inalt si nici jos, ci in curs de stabilire. «Pai, sunt si dificil de fixat!» Rade.  (16 decembrie 1990).

Sursa: crestinortodox.ro

joi, 17 februarie 2011

Parohia Ortodoxa Romana din Bergen-Norvegia

Bergen-Norvegia

Bergen este un oras din Norvegia, fiind al doilea ca marime, dupa Oslo. A fost fondat in 1070 si a fost considerat capitala Norvegiei până în 1299. Orasul este situat pe coasta de sud-vest a Norvegiei. Bergen este renumit pentru nivelul ridicat de precipitatii. De exemplu, cea mai lunga perioada neintrerupta de ploaie, a fost intre 3 ianuarie si 26 martie 1990, cand a plouat zi de zi.

De unde a pornit ideea de a scrie despre acest oras, despre care probabil cei mai multi dintre dumneavoastra nu ati auzit? Un fost coleg de-al meu si actual prieten a fost hirotonit in urma cu putin timp tocmai in acest oras, pentru comunitatea ortodoxa de aici. Au si un site de unde puteti afla mai multe informatii. Orasul pare interesant (exceptand perioadele lungi in care ploua continuu). Daca aveti ocazia de a merge in Norvegia nu ezitati sa vizitati orasul Bergen si poate chiar Parohia Ortodoxa Romana din acest oras.








 Sursa foto: visitbergen.com

marți, 8 februarie 2011

Radu Preda despre IPS Bartolomeu Anania: UN OM LIBER

Atentie episcopatul tanar de astazi!!!
(Interviul este extras din Emisiunea "Universul credintei" de la TVR1 din 6 februarie, dedicata memoriei Mitropolitului Bartolomeu Anania).

luni, 7 februarie 2011

sâmbătă, 5 februarie 2011

Fotografii inmormantare IPS Bartolomeu

























Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!

IPS Bartolomeu

Radu PREDA în dialog cu Mihnea MĂRUŢĂ
"Ştia să asculte, să fie fermecător, să vibreze la soarta celor năpăstuiţi, să încurajeze pe cei de valoare, să iubească şi să respecte omul”, astfel îl descrie teologul Radu Preda pe cel căruia a avut şansa de a-i fi ucenic şi prieten - Arhiepiscopul Bartolomeu Anania. L-am rugat pe Radu Preda, director al Institutului Român de Studii Inter-ortodoxe, Inter-confesionale şi Inter-religioase, să analizeze moştenirea spirituală şi instituţională a mentorului său, precum şi speculaţiile privind viitorul Mitropoliei Clujului pe care le-a stârnit trecerea ÎPS Bartolomeu la cele veşnice.

* M.M.: Care sunt principalele modificări pastorale şi administrative introduse de ÎPS Bartolomeu în cei 18 ani în care a fost Arhiepiscop al Clujului?
Radu Preda: Venirea, la începutul anului 1993, a Arhiepiscopului Bartolomeu la Cluj a coincis, la propriu, unui capitol cu totul nou în viaţa eparhiei. Acest lucru are mai multe cauze. Înainte de toate, să nu uităm că, urmându-i vrednicului Arhiepiscop Teofil - cel care a îndurat cu stoicism creştin deceniile de ingerinţe şi grosolănii ale comunismului, reprezentat în teritoriu de personaje abjecte, gata să se folosească de slăbiciunile slujitorilor Bisericii pentru a întinde mai bine plasa controlului de stat asupra societăţii -, Arhiepiscopul Bartolomeu era, practic, primul ierarh post-comunist al eparhiei. Altfel spus, pastoraţia lui a fost pusă explicit sub semnul libertăţii regăsite după căderea dictaturii.
Apoi, tocmai datorită acestei libertăţi, Arhiepiscopul Bartolomeu a avut posibilitatea de a deschide noi canale de comunicare ale Bisericii cu lumea: a refondat practic revista “Renaşterea”, întemeiată de Episcopul Nicolae Ivan imediat după unirea din 1918 şi înfiinţarea episcopiei ortodoxe de la Cluj, a dat un suflu nou editurii şi a organizat postul de radio omonime. Tot ca pe un fruct al libertăţii am putea interpreta deschiderea către dialogul inter-confesional cu Biserica Evanghelică din Wuerttemberg (Germania), dar şi către dialogul, nu mereu acceptat ca atare, cu fraţii greco-catolici.
Legat de acest ultim aspect, să ţinem cont de temperatura emoţională foarte ridicată a primilor ani după 1990, de formula fără compromisuri a lui restitutio in integrum, de retorica exclusiv acuzatoare a greco-catolicilor la adresa ortodocşilor, a căror jertfă în comunism era pur şi simplu negată în numele unui bizar şi necreştin monopol asupra suferinţei, de puseurile naţionaliste, mai ales la nivel politic, de amestecul de planuri şi, de ce nu, de lipsa de soluţii a Bisericii Ortodoxe ca atare în faţa unei astfel de situaţii.
Orice se poate spune, dar, în acele vremuri tulburi, Arhiepiscopul Bartolomeu nu a incitat la violenţă, nu a încurajat extremele, de orice fel. Mai mult, tot legat de fraţii greco-catolici, a restituit de bunăvoie biserica “Bob”, tocmai pentru că nu putea sluji în Catedrală în timp ce ei stăteau afară, în piaţa de lângă “Sfântul Mihail” (biserică romano-catolică situată în centrul Clujului – n.M.M.) . Sigur, ar mai fi multe de spus doar despre acest capitol. Ce doresc să semnalez aici este tocmai existenţa unor nuanţe care interzic oricărui om de bună credinţă să facă apel la imagini caricaturale, să simplifice realităţi complicate oricum de la sine.
Referitor la suflul pastoral nou adus de Arhiepiscopul Bartolomeu la Cluj, aş mai aminti de ordinea şi transparenţa introduse în procesul de selectare şi promovare a clerului, de înfiinţarea şi reînfiinţarea mânăstirilor, de articularea unei impresionante reţele de instituţii filantropice, de procesul (nu lipsit de dramatism) de ridicare a Arhiepiscopiei la rangul unei Mitropolii, de grija faţă de elevii şi studenţii merituoşi, dar fără resurse materiale, fapt vizibil în zecile de burse date până acum de Fundaţia “Mitropolitul Bartolomeu” etc.

M.M.: Care dintre proiectele lansate de ÎPS Bartolomeu în Mitropolia Clujului e imperios să fie continuate de succesorul său?
- Toate! De la revista “Tabor” la proiectul artistic-teologic de la biserica parohială “Schimbarea la Faţă”, de la aşezămintele filantropice la corectitudinea administrativă de zi cu zi.
M.M.: În perspectiva reunirii Sfântului Sinod, se vorbeşte inclusiv despre eventualitatea refacerii Mitropoliei Ardealului, adică desfiinţarea actualei Mitropolii clujene. Ce şanse acordaţi acestei posibilităţi şi ce reacţii locale credeţi că ar stârni o asemenea decizie a Sfântului Sinod?
- Chiar dacă geneza Mitropoliei Clujului cuprinde şi elemente dramatice, aşa cum am amintit, a pune problema desfiinţării sau reducerii ei la o formă fără fond (de genul unui titlu ad personam) trădează nu doar lipsa unei minime sensibilităţi pastorale, cât mai ales o plăcere suspectă de “răzbunare”. Gestul înfiinţării Mitropoliei la Cluj, după alegerile pentru scaunul mitropolitan de la Sibiu, s-a dorit un semnal de alarmă, niciunul dintre ierarhii ardeleni nevotând pentru cel care ar fi trebuit să le fie mitropolit, adică superior direct (Radu Preda se referă la ÎPS Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului – n.M.M.). Adică este o chestiune de reprezentativitate şi comuniune pe care nici Statutul actual al BOR, revizuit din temelii, nu a rezolvat-o.
Se poate discuta eventual despre o reaşezare echilibrată a graniţelor canonice, dar în niciun caz despre desfiinţare. Ar fi un gest care ar ofensa pe clujeni şi ar demonstra că duhul politicianist, al puterii de dragul puterii, fără grija faţă de binele comun, începe să pună stapânire şi peste slujitorii Bisericii noastre majoritare. La urma urmelor, nu numărul de kilometri pătraţi dă importanţă unei eparhii sau unui ierarh. Arhiepiscopul Bartolomeu a fost o voce de autoritate şi înainte de a fi mitropolit, ba, aş spune, cu mult înainte de a fi hirotonit episcop. Ceea ce contează este măreţia, nu mărimea, calitatea, nu cantitatea!
M.M.: Moartea ÎPS Bartolomeu redeschide separaţia dintre tradiţionalişti şi ecumenişti?
- Cine sunt aceştia? Recursul insistent la astfel de categorii în mass-media noastră este cel puţin problematic, dacă nu chiar profund inadecvat pentru viaţa eclezială. Legat de opera pastorală a Mitropolitului Bartolomeu, în ce categorie intră el? A avut relaţii ecumenice excelente cu protestanţii germani, a deschis drumul unui artist catolic de talia lui Marko Rupnik, artistul papilor Ioan Paul II şi Benedict XVI, s-a înţeles admirabil cu episcopul greco-catolic Florentin, a întreţinut un exemplar dialog cu laicatul, cu oamenii de litere şi de cultură, a continuat şi amplificat tradiţia concertelor inter-confesionale de colinde, a pledat pentru o Ortodoxie pe cât de deschisă, pe atât de fermă, a condamnat decăderea morală, activitatea necinstită sufleteşte a sectelor profitând de naivitatea sau sărăcia oamenilor, a ţinut clasa politică la o distanţă respectuoasă – în care dintre cele două categorii intră toate acestea? Tradiţionalism? Ecumenism? Sau în amândouă şi, de fapt, în niciuna?
A treia cale este, după mine, răspunsul adecvat. Măcar şi pentru simplu fapt că nu poţi fi ecumenic, deschis dialogului, dacă nu îţi cunoşti Tradiţia. Demnitatea nu exclude dialogul aşa cum grija faţă de propria turmă duhovnicească nu exclude solidaritatea cu alţi creştini. Tradiţionalismul, aşa cum îl înţelegea Mitropolitul Bartolomeu, nu se confundă cu bădărănia extremiştilor, aşa cum nici ecumenismul nu este sinonim cu relativismul confuzilor. În acest sens, sunt cât se poate de sugestive cazurile Nicolae Corneanu şi Sofronie Drincec (Mitropolitul Banatului, care s-a împărtăşit la o liturghie greco-catolică, respectiv Episcopul Oradiei, care a concelebrat alături de un ierarh greco-catolic – n.M.M.).
M.M.: Care consideraţi că este moştenirea majoră pe care o lasă ÎPS Bartolomeu Bisericii şi României?
- A fost un iubitor ardent al libertăţii, trăind-o din plin şi plătind enorm pentru ea. În plină epocă interbelică, în Frăţiile de Cruce fiind, nu a putut ignora faţa cealaltă a legionarilor maturi, a celor din Garda de Fier, violenţa şi rasismul pe care le practicau. Apoi, în comunism, a fost deţinut politic pentru un ideal politic pe care nu l-a împărtăşit în întregime niciodată. A suferit pentru prezumţia de legionarism, pentru care, plecat apoi în America, să plătească pentru prezumţia de comunism, de colaborare cu Securitatea. După 1989, a plătit, ca pe o “încununare”, pentru amândouă!
Lecţia personală a libertăţii, atât de preţioasă şi atât de greu de obţinut şi apoi de păstrat, a încercat să o traducă în viaţa bisericească. Îşi dorea o Biserică, referindu-ne aici mai ales la colegii lui sinodali, liberă de corupţie, de complicităţi, de angajamente subterane, adică o ierarhie capabilă să înveţe poporul credincios această lecţie a libertăţii după aproape un secol de dictaturi şi două decenii de tranziţie confuză. Îşi dorea o Biserică, ierarhie şi laicat la un loc, în stare să fie “sarea pământului”, să foreze în adâncuri, cât mai adânc, prin Liturghie şi cuvânt de învăţătură, să ajungă în cele din urmă la “apa cea vie a Ortodoxiei”. Adică să nu se mulţumească atât de uşor cu mâlul sau apa tulbure, ci să aibă curajul de a dori ceva mai mult, ceva autentic.

M.M.: Ce v-a învăţat Mitropolitul şi numai el?
- Multe. De la asumarea până la capăt a propriilor decizii, cu riscurile de rigoare, la dorinţa de a fi înconjurat de oameni mai buni de la care să poţi învăţa, din a căror existenţă să iei imbolduri pentru propria ta viaţă. Îmi rămâne sentimentul de a fi trăit o prietenie (ce cuvânt straniu pentru mediile noastre bisericeşti obşnuite doar cu raporturi ierarhice, de forţă!), inegală ca vârstă şi anvergură, cu un om care ştia să asculte, să fie critic, dar să şi primească (mai greu, dar primind!) criticile, mai ales pe cele întemeiate, să îşi ceară scuze pentru eventualele excese de autoritate sau pentru procesele de intenţie, să fie fermecător, amfitrion perfect, fără să monopolizeze discuţia şi fără să îşi domine musafirii, să vibreze la soarta celor năpăstuiţi, să facă gesturi discrete de filantropie personală, să încurajeze pe cei de valoare, să se distanţeze de mediocri sau de cei lipsiţi de caracter (e adevărat, nu de toţi!), să se mire de frumuseţile naturii, să guste fără exces bucuria vieţii, să iubească şi să respecte omul.

M.M.: Puteţi să-mi povestiţi, pe scurt, o amintire dragă care vă leagă de ÎPS Bartolomeu?
- Poate şi datorită apropierii în timp, ultima amintire, chiar dacă nu este şi cea mai plăcută în întregime, este şi cea mai pregnantă. Zilele petrecute în spitalul din Viena au fost presărate de dialoguri şi mai ales de câteva replici memorabile, dintre care cea că se simte fără teamă în faţa morţii sau îndemnul adresat celor de faţă de a continua, de a merge mai departe, îmi răsună cu putere.
Sursa: impactnews